Denumire ştiinţifică: Mentha piperita sau Mentha balsamea, familia Lamiaceae (zisă familia mentei).
Denumiri populare: izmă bună, izmă de grădină, mintă, mintă de grădină, minta calului, voeşniţă.
Denumiri în alte limbi: Mint în engleză, Minzen în germană, Мята în rusă, Menthe în franceză.

Origine: Specia Mentha piperita a fost obţinută prin hibridarea plantelor Mentha aquatica (izma-broaştei) şi Mentha spicata (iarba creaţă) şi a fost cultivată pentru prima dată în scopuri medicinale, în anul 1760 în Anglia. De aici cultura mentei s-a raspândit apoi în toată lumea. Alte specii de mentă sunt şi ele originare din Europa sau Asia. Denumirea mentei vine din cuvântul latin mentha, care a derivat din grecescul minthe, în mitologia greacă acesta fiind numele unei frumoase nimfe transformate într-o plantă de mentă. Cuvântul în sine, provine, probabil, din limba pre-greacă, acum dispărută.

Prezentare: Menta piperată este o plantă erbacee, perenă, erectă, înaltă de 0,75-1m. Are rădăcini adânci, pătrăţoase şi frunze dispuse opus, scurt peţiolate, de culoare verde-închis, de formă lunguiaţă şi sunt uşor crestate pe margine. Florile apar la capatul ramurilor, sunt mici, de culoare violet-deschisă, grupate într-o inflorescenţă speciformă conică. Înfloreşte începând cu luna iunie şi până în septembrie.

Aromă: Mirosul plantei este plăcut dulceag, puternic, pătrunzător, proaspăt şi înviorător. Gustul este mentolat, arzător, aproape iute şi usturător cu postgust rece. Alte varietăţi de mentă au un miros mai slab, dar şi nuanţe aromatice diferite. Orice mentă poate substitui menta piperata, dar nu întotdeauna şi invers.

Întrebuinţări culinare: Toate speciile de mentă au vaste aplicaţii culinare. În Europa menta se foloseşte aproape exclusiv pentru dulciuri şi lichioruri (Crème de menthe), unde iuţeala ei proaspată şi răcoritoare contrabalansează dulceaţa zahărului. Tradiţionalul Mojito sau mai puţin cunoscutele cocktail-uri Mint julep, Grasshopper sunt de neconceput fără mentă. Menta se potriveşte extrem de bine în caramele şi ciocolată. Îngheţata de mentă este delicioasă într-o zi caniculară de vară. Frunzele verzi ale plantei sunt foarte populare pentru aromatizarea ceaiurilor, limonadelor, compoturilor, jeleurilor, siropurilor, cremelor şi supelor reci, dar şi pentru ornarea lor. Menta este un ingredient necesar în ceaiul Touareg, acesta fiind băutura naţională în Maroc şi Tunisia. Împreună cu cimbrul, menta este cea mai importantă plantă cu utilizare culinară din Anglia. Ea se foloseşte la faimosul (şi deseori detestatul, pentru non-britanici) Mint sauce servit la mielul fiert. În bucătăria italiană menta este utilizată şi la prepararea salatelor şi sosurilor pentru paste, în bucătăria turcească la prepararea Mint Kebab-ului şi Mercimek Corbasi (ciorbă de linte), în bucătăria Maghreb la supa Herira şi salata Tabbouli etc. Menta se potriveşte şi la legume. Fasolea sau cartofii fierţi vor arăta mult mai ademenitoare şi vor căpăta gusturi inedite dacă vor fi presărate cu frunze de mentă. Menta proaspătă este, de obicei, preferată mentei uscate. Alteori se recurge la uleiul esenţial din mentă, când se doreşte păstrarea aromei de mentol şi evitarea gustului astringent al frunzelor.

Întrebuinţări medicinale: Menta a fost iniţial folosită pentru a trata afecţiunile stomacale şi durerile în piept, şi este şi acum frecvent utilizată în formă de infuzie ca un remediu pentru atenuarea durerilor gastointestinale, diareii. Ceaiul de mentă este un diuretic puternic, manifestă acţiune sudorifică, bacteriostatică şi carminativă. Datorită conţinutului ridicat de mentol, se foloseşte în calmarea crampelor musculare, spasmelor intestinale şi în tratarea răcelilor. Contribuie la ameliorarea durerilor de cap, durerilor reumatice şi urticărie, la îngrijirea tenurilor grase şi seboreice. Frecarea dinţilor cu praf din frunze de mentă le va înălbi.

Contraindicaţii: Infuzia de mentă este contraindicată persoanelor cu intoleranţă, în hipotensiune, aciditate scăzută a sucului gastric, ulcer gastric, hernie. Folosirea îndelungată duce la incontinenţă urinară şi uneori la scăderea potenţei.

Alte întrebuinţări: Astăzi menta este folosită, în principal, pentru fabricarea gumelor de mestecat. Diverse specii de mentă sunt utilizate în industria parfumurilor, medicamentelor, pastelor de dinţi, săpunurilor, şampoanelor antimătreaţă, cremelor de îngrijire a tenului şi repelente pentru insecte.

Recoltare/întreţinere: De la mentă se recoltează frunzele sau lăstarii tineri întregi, pe toată perioada de dezvoltare a plantei. Cu cât se culeg mai multe frunze şi ramuri, cu atât menta va creşte mai puternică. Tăiată cu totul, la 5-10cm deasupra solului se reface curând înapoi într-o tufă imensă. Menta creşte bine în orice tip de sol şi în ghivece. Preferă soarele şi umezeala din abundenţă, dar tolerează şi umbra parţială. Se înmulţeşte greu prin seminţe, dar şi plantulele apărute pierd din calităţile aromatice. Cel mai bine se înmulţeşte prin divizarea rădăcinilor care se plantează oricând în perioada de creştere. Menta, de obicei, nu are probleme cu dăunătorii. Frunzele plantei se pot ofili şi rugini pe margini. Acest lucru se poate preveni dacă se înlătură toate tulpinile şi ramurile uscate şi îngălbenite.

Păstrare/Conservare: Frunzele de mentă pot fi folosite proaspete şi uscate. Frunzele se rup de pe ramuri şi se lasă să se usuce într-o cameră caldă, la umbră. După ce s-au uscat se păstrează departe de umezeală şi lumină. Proaspete au o aromă mult mai puternică.