Denumire ştiinţifică: Melissa officinalis, familia Lamiaceae.
Denumiri populare: roiniţă, mătăciune, busuiocul stupului, iarba stuparului, iarba de alămâi.
Denumiri în alte limbi: Lemon balm în engleză, Мелисса în rusă, Melissa în italiană, Zitronen-melisse în germană, Citronela sau hoja de limón în spaniolă.

Origine: Melisa este originară probabil din vestul Asiei. Numele plantei a fost împrumutat în Evul Mediu din grecescul melissophyllon care înseamnă „frunza albinelor”, deoarece planta este extrem de apreciată de albine. Celelalte denumiri populare româneşti date plantei, de asemenea, dezvăluie importanţa melisei pentru apicultori.

Prezentare: Melisa este o planta perenă, cu rizom lignificat. Se aseamănă la înfăţişare cu urzica moartă. Ca şi aceasta formează numeroase tulpini drepte şi foarte ramificate, dând un aspect de tufă densă, înaltă de 50-60cm. Frunzele sunt ovale, peţiolate, de un verde pronunţat. Sunt subţiri, cu o consistenţă ca de hârtie şi au suprafaţa acoperită cu o reţea de nervuri fine, uşor adâncite, care-i dau un aspect reticulat. Frunzele se veştejesc şi cad spre sfârşitul toamnei şi apar din nou anul viitor, de obicei în luna aprilie. Florile, albe-gălbui sau palid liliachii, sunt strânse în bucheţele, puţin numeroase, adăpostite la subţioara frunzelor. Planta înfloreşte din iunie până în august.

Aromă: Melisa este o plantă cu un parfum dulce, ca de miere. Toate părţile aeriene, degajă un miros foarte plăcut şi penetrant de lămâie, motiv pentru care în multe limbi, la numele ei se adaugă şi cel de lămâiţă – în franceză i se spune melisse citonelle, în germană Zitronen melisse; iar în engleză lemon balm. Gustul şi el asemănător lămâiei este, însă, surprinzător mai dulce, decât ne sugerează mirosul.

Întrebuinţări culinare: De 2000 de ani încoace, melisa îşi găseşte locul în toate preparatele care cer aromă de lămâie şi în primul rând, în ceai, pe care-l parfumeaza deosebit de plăcut. Este un substitut perfect pentru lemongrass (când este proaspătă) şi pentru dafinul american (când este uscată). Melisa se întrebuinţează la prepararea lichiorurilor (Chartreuse, Benedictine), băuturilor răcoritoare, prăjiturilor şi altor dulciuri parfumate, dar şi la decorarea acestora. În salatele şi deserturile de fructe melisa este bine venită. Merele şi melisa fac o combinaţie aparte. Oţetul aromatizat cu melisa deţine primul loc pentru preparatele din peşte, carne de pui, sosuri cu şi fără maioneză şi salate de legume proaspete sau fierte. Se prepară şi un pesto ce foloseşte frunze de melisă în locul celor de busuioc. Melisa nu se fierbe împreuna cu mâncarea. Cel mai des se consumă în stare proaspătă.

Întrebuinţări medicinale: Proprietăţile terapeutice ale melisei sunt cunoscute înca din antichitatea greacă şi romană. Cercetările moderne au demonstrat efectul sedativ, antispasmodic, tonic al extractului de melisă. Acesta este folosit pentru relaxare şi revitalizare, în special în cazurile de depresie şi tensiune nervoasă. Felul în care acţionează melisa este asemanator cu al medicamentelor de tip diazepam şi rudotel, dar este lipsit de efectele secundare ale acestora. De asemenea, poate contribui în mod semnificativ în tratamentul leziunilor epiteliale, îndeosebi a celor provocate de bacterii, virusuri (herpex simplex), insecte. Infuzia din frunze şi lăstari tineri poate fi utilizată în tratamentul febrei, răcelii, asociate cu tensiune nervoasă, insomnie şi tulburări digestive la copii. Manifestă acţiune carminativă şi diaforetică. Este indicată celor ce suferă de hipertiroidism. Melisa este una dintre rarele plante recomandate femeilor însărcinate împotriva greţurilor. Se infuzează o lingură de frunze de melisa într-un litru de apă clocotită. Nu se va bea mai mult de 3 căni pe zi.

Contraindicaţii: În cazul persoanelor care utilizează sedative şi calmante, se recomanda evitarea utilizării în paralel a ceaiului de melisa. Aceasta plantă nu se va administra, mai ales pe termen lung şi în doze mari, în cazul persoanelor ce suferă de hipotiroidie.

Alte întrebuinţări: Melisa este o plantă meliferă şi inflorescenţa ei este vizitată de numeroase albinele. De asemenea, este folosită de apicultori pentru a captura un roi de albine sau când vor să unifice două familii. Frunzele de melisă se folosesc la crearea amestecurilor aromate potpourri (amestecuri de plante uscate întrebuinţate la decorarea şi parfumarea încăperilor).

Recoltare/întreţinere: De la melisa se recolteaza frunzele şi lăstarii, oricând este nevoie. Recoltată după înflorire va produce un mănunchi bogat de frunze proaspete. Melisa este o plantă foarte uşor de crescut. Reuşeşte în orice sol bine drenat, ferit de frig, expus la soare sau parţial umbrit. Odată stabilită, poate rezista la secetă. Se înmulteşte prin seminţe, dar greu. Cel mai bine se înmulţeşte prin despărţirea tufelor sau bucăţi de rizom, toamna sau primăvara devreme. Cel mai mult îi dăunează melisei pe timpul rece, umezeala. Ea suportă mai bine frigul, chiar intens, dacă este plantată pe un loc mai ridicat sau pietros, putând vegeta neîntrerupt mulţi ani. La ghiveci iarna trebuie udată rar.

Păstrare/Conservare: Frunzele de melisa se consumă proaspete şi uscate. Când sunt proaspete aroma şi gustul lor sunt mai puternice. Frunzele proaspete se păstreaza la rece câteva zile. Uscate, se depozitează la adăpost de lumină, umezeală şi aer, şi rezistă câteva luni.