Denumire ştiinţifică: Origanum majorana şi Majorana hortensis, familia Lamiaceae.
Denumiri populare: maioran, majoran, maderan, măghiran, mageran, magherete, maderan ş.a.
Denumiri în alte limbi: Marjoram în engleză, Майоран în rusă, Marjolaine în franceză, Maggiorana în italiană.

Origine: Se pare că maghiranul este originar din partea estică a Mării Mediterane de unde s-a răspândit pe toate continentele. Originea este disputată, însă, şi de Africa de Nord şi Europa Meridională, unde maghiranul era la mare cinste din cele mai vechi timpuri. Numele său provine din arabul marjamie – „incomparabilul”.

Prezentare: Maghiranul, asemănător cu oregano, cu care deseori este confundat şi înlocuit, este o plantă erbacee perenă, însă, deoarece este foarte sensibilă la frig, este cunoscută mai degrabă ca una anuală. Creşte între 20-60cm, cu un sistem radicular relativ slab, cu tulpini subţiri, fine şi frunze păroase, ovoidale. Tulpinile se ramifică foarte mult, încă de la bază, având un aspect de tufa. La început este de culoare verde-cenuşiu, păroasă, iar mai târziu roşiatică. Florile maghiranului sunt gri catifelate sau alb-trandafirii. Toată planta are un aspect catifelat, acoperită fiind cu un puf fin, scurt şi des.

Aromă: Maghiranul are un miros foarte intens şi gust condimentat, uşor iute şi foarte aromat. Aroma maghiranului combină note de pin cu accente citrice, rezultând un gust proaspăt.

Întrebuinţări culinare: Maghiranul – condiment este folosit la aromatizarea mâncărurilor, mezelurilor, murăturilor, atât singur, cât şi împreună cu alte mirodenii. Maghiranul dulce este preferatul multora, dar aroma lui se pierde la gătit, aşa că se va adăuga la finalul preparării sau în farfurie. Frunzele proaspete sau uscate dau un parfum delicat ceaiurilor, băuturilor răcoritoare, sosurilor, ciorbelor, fripturilor, mâncărurilor din carne sau legume, preparatelor din ouă, brânzeturilor, ghiveciurilor, salatelor de crudităţi, deserturilor. Şi pentru că are efect stimulator asupra digestiei, se adaugă cu precădere în mâncărurile greu digerabile, ca supa de mazăre, friptură de gâscă, de raţă, de porc. Este folosit şi în amestecuri renumite de ierburi aromate.

Întrebuinţări medicinale: Ceaiul de maghiran este cunoscut pentru efectele sale calmante şi este recomandat în cazuri de febră, sinuzită, indigestie, dureri stomacale sau astm. Totodata, acesta mai are proprietati antioxidante şi antifungice. Infuzia de maghiran poate fi folosită pentru a face gargară sau poate înlocui apa de gură. Infuziile foarte concentrate pot fi folosite pentru masarea corpului în caz de reumatism sau luxaţii.

Contraindicaţii: Ceaiul de maghiran nu se recomandă hipertensivilor, persoanelor care au avut accidente vasculare, precum şi a celor care deja au febră cu valori mari (peste 38 °C). În perioada de sarcină şi alăptare uleiul şi ceaiul de maghiran nu se va folosi fără consultaţia medicului.

Alte întrebuinţări: Majorana hortensis este mult utilizat şi în industria parfumurilor şi chiar se află pe primele locuri, depăşit doar de trandafir şi levănţică. Maghiranul, cea mai placut parfumată dintre toate plantele aromatice, este de mult cunoscut şi iubit şi ca plantă de apartament.

Recoltare/întreţinere: Dacă planta este ţinută în ghiveci, frunzele de maghiran se pot recolta tot timpul anului, odată ce planta a ajuns 15-20cm. Recoltarea se face în cantităţi potrivite, rupând ramificaţiile plantei, dar având grijă să nu se „tundă” planta de la baza solului, ci de la o înălţime de cel puţin 5cm pentru a nu o împiedica să îşi refacă foliajul. Ghiveciul cu maghiran trebuie ţinut la cald, deoarece nu suportă frigul. Un climat cald şi însorit îi accentuează aroma şi calităţile. Suportă însă locurile semi-umbroase. Se înmulţeşte prin seminţe, facultatea germinativă este de 60% timp de 2-3 ani. Maghiranul se seamană la sfârşitul lunii aprilie. Cel mai bine este să se producă răsad. Reuşeşte bine pe solurile calde, turboase, cu pH de 6,2-7,5. Odata ce planta s-a înfiripat, creşte rapid, iar din iulie până în septembrie, înfloreşte întruna. Are nevoie de udări regulate în perioada de vegetaţie, astfel încât solul să nu se usuce complet.

Păstrare/Conservare: Frunzele se folosesc verzi sau uscate, în ultima lor formă îşi pierd, însă, foarte mult din aromă. O metodă originală de a le prelungi aroma un timp mai îndelungat este păstrarea lor în ulei de măsline. Vor fi mult mai parfumate decât cele uscate, iar uleiul in care au fost puse se poate folosi şi el, împrumutând o parte din parfumul frunzuliţelor.