Denumire ştiinţifică: Ocimum basilicum, familia Lamiaceae.
Denumiri populare: busuioc dulce, borjolică, bosioc, mătăcină, vasileac.
Denumiri în alte limbi: Basil în engleză, Базилик în rusă, Basilic în franceză, Basilico în italiană.

Origine: Busuiocul este originar din subcontinetul Indian. A fost adus în Europa de oştile lui Alexandru Macedon de la hinduşi, care îl considerau o plantă sacră. Termenul latinesc basilicum provine din limba greacă, basileus însemnând „rege”. Despre această plantă se spune că a crescut pe locul unde Împăraţii Constantin şi Elena au descoperit Sfânta Cruce.

Prezentare: Busuiocul este o plantă de cultură erbacee, anuală. În sol posedă o radacină subţire şi ramificată, care creşte în tulpini de 20-60cm înălţime. Tulpinile drepte au multe frunze opuse, de culoare verde deschis, mătăsoase, ovale, cu lungimi cuprinse între 1,5-5cm şi late de 1-3cm, formând o tufă deasă. Inflorescenţele sunt asemănătoare unor spice, culoarea florilor poate varia de la alb la roşu – şi câteodată, violet. Înfloreşte din iunie până în septembrie.

Aromă: Busuiocul dulce are un miros puternic, dulceag-înţepător, asemănător cu al cuişoarelor şi anasonului (anis). Gustul este uşor piperat şi acrişor în acelaşi timp. Alte varietăţi de busuioc, cele asiatice sau hibride, pot avea aromă diferită (lime, camfor, scorţişoară) şi mult mai intensă.

Întrebuinţări culinare: Plantă rezervată de vechii greci doar suveranilor (basilikon), a înnobilat gustul mâncărurilor încă din vremurile de demult. Busuiocul este în continuare considerat „regele mirodeniilor” de mulţi bucătari şi autori de cărţi gastronomice. Astăzi, el este o prezenţă tipică în bucătăria mediteraneană, dar caracterizează şi zone culinare mai exotice precum cea thailandeză sau vietnameză. În cazul bucătăriei mediteraneene, aroma este completată de roşii, cu care se combină de minune, dar şi cu uleiul de măsline, lămâia, usturoiul şi ceapa. Busuiocul este unul dintre ingredientele principale ale sosului pesto. Se foloseşte la salate, paste, ouă, brânzeturi (cu mozzarela), orez, peşte, fructe de mare, carne de pasăre, vânat, oaie, vită şi porc, diverse legume: fasole verde, varză, vinete, chiar şi la maioneză. Poate îmbogăţi în acelaşi timp şi gustul unor deserturi sau băuturi, a lichiorurilor. În unele zone este gătit cu fructe proaspete sau adăugat în gemuri şi sosuri de fructe, de obicei, cele de capşuni, zmeură sau prune. Bucătăria chineză şi taiwaneză foloseşte specialităţi de busuioc proaspăt sau uscat pentru supe (ex. gēngtāng) şi pui prăjit. Se recomandă ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă. În cazul reţetelor culinare de mâncăruri preparate termic, adăugarea busuiocului se face direct în farfurie înainte de a fi servit, pentru a nu i se distruge aroma. Având o aromă puternică, nu se întrebuinţează împreună cu alte condimente, deoarece le eclipsează.

Întrebuinţări medicinale: Busuiocul reprezintă un remediu natural pentru tratarea şi vindecarea diverselor afecţiuni: bronşită, laringită, faringită, gripă, colici intestinale, dureri de stomac, ulcer gastric, helminţi intestinali, infecţii urinare, migrenă, cefalee, gută. Infuzia preparată din frunze de busuioc este un excelent stimulator al poftei de mâncare, stimulează lactaţia, nou descoperit reglează glicemia. Înţepăturile de insecte, rănile şi eczemele se pot trata prin aplicarea unor comprese cu frunze de bucuioc sau cu tinctură de busuioc. Busuiocul este şi o sursă importantă de fier, calciu, potasiu, magneziu şi vitamine (A, grupa B) în organism.

Contraindicaţii: Planta întreagă, infuzia şi uleiul de busuioc pot provoca alergii la persoanele predispuse, greaţă la femeile însărcinate. De asemenea, copiii sub 3 ani nu vor fi trataţi cu busuioc, sub nici o formă.

Alte întrebuinţări: Busuiocul are importanţă religioasă pentru hinduişti, dar şi pentru creştinii ortodocşi, fiind considerat o plantă sacră. Busuiocul însoţeşte diverse evenimente rituale.

Recoltare/întreţinere: De la busuioc se folosesc pentru alimentaţie frunzele şi crenguţele întregi. Acestea pot fi recoltate în orice moment, dar înainte ca planta să înflorească. Pentru aceasta florile busuiocului se vor rupe de câte ori vor apărea. Astfel şi planta va deveni mai ramificată. Busuiocul se adaptează foarte uşor la condiţiile de casă, asa că poate fi cultivat la ghiveci anul împrejur. Este, însă, foarte sensibil la frig şi umezeală, de aceea trebuie crescut într-un loc cald şi uscat. Preferă solul uşor şi puţin acid, bine drenat şi bogat în nutrienţi. Solul poate fi menţinut umed, dar evitată stropirea frunzelor, fiindă se vor păta. Se va expune la lumina directă în timpul creşterii. Busuiocul este destul de vulnerabil la anumite boli cum ar fi pătarea frunzelor, daca umiditatea aerului este ridicată. În plus, poate fi atacat de afidele. Se înmulţeşte uşor prin seminţe care se pun direct pe sol sau la o adâncime de 5-6mm şi se menţin umede până la germinare. Seminţele au facultatea germinativă de 60-80%, care se păstrează 4-7 ani.

Păstrare/Conservare: Planta de busuioc poate fi păstrată câteva zile la frigider, departe de umezeală. De asemenea poate fi uscată, dar uscată îşi pierde o mare parte din aromă. Rămâne având un gust foarte diferit de cel iniţial, cu iz slab de iarbă proaspăt tăiată.